drowning

ce faci? ce mai faci? ce-ai mai făcut?

am un blocaj de câteva secunde de fiecare dată când aud una din întrebările ăstea. răspund scurt bine sau same old, same old. ori încep să îndrug verzi și uscate despre serialele sau filmele pe care le-am văzut, cărțile pe care le-am mai citit.

ce fac, de fapt, nici eu nu știu. nu-i ca și cum mă simt pierdută în spațiu. nu, știu cât de cât unde sunt, văd cărarea pe care vreau să merg. direcția e bună, eu sunt bine, numa’ că-mi lipsesc… picioarele. pași spre. zero. nada. nimic.

din când în când simt că mă sufoc în marea asta de nimic. m-am suspendat. autosuspendat. n-am timp de nimic și tot ce mi-a mai rămas e timpul. mă întorc la sfântul pix și hârtie, care-mi ordonează câte-un pic existența.

Advertisements

find you’re here

timpul ăsta parcă se comprimă. și-apoi se dilată. sunt statică din fabrică. mă agit. încă nu înțeleg de ce sau pentru cine. cică-s vie. să mai murim puțin.

un om dintr-o fotografie verde cu zâmbet mi-a susținut stare de bine încă de dimineață. și n-a fost o dimineață prea bună. a fost un măsele în palma stângă și cu lilieci în ascunzișul meu. încă mi se plimbă nori deasupra capului aduși de neînțelegere și comunicare deficitară. rămân tot mai des cu impresia că trebuie să tac. încerc să învăț tăcerea și pare dificil.

îmi e a trăncăneală cu rost la patru dimineața. îmi e a tăcere la cafea. îmi e a pătură în cap pe-un munte. sau muntele în cap. nu mai știu.

Enter title here

Îmi e ciudă de mor când las timpul să treacă pe lângă mine, crezând, sperând că o să facă doar un mic ocol şi apoi se va întoarce la mine spăşit, dând din coadă. Şi mă ia cu fierbânţeală şi agitaţie şi eventual cu dureri de cap, de-mi vine să rup lumea în două, dar lumea stă liniştită şi îşi vede de-ale ei. Simt cum lucrez împotriva mea. Şi nu-mi place de mine aşa.

Ieri a fost cu dureri şi stări de bine. A fost ciudat şi cu zâmbete. A fost şi-un pic trist, că altfel n-ar mai fi povestea mea. Ieri am promis, fără să-mi dau seama. Şi am realizat fix când era să o comit a doua oară. Mno. A fost haios.

Mă simt conectată şi deconectată, în acelaşi timp. Simt iţe invizibile şi prietenoase şi totuşi parcă plutesc nesusţinută, ne-nimic. Când o să mă dezobişnuiesc oare să mă zbat între extreme? Când o să-mi dau seama că echilibrul pe care-l caut e acolo, şi aş putea să-l prind de urechi doar dacă m-aş linişti o secundă şi-aş trage aer în piept şi-aş repira… liniştit, egal.