ghir enta

te pui sub semnul întrebării când te surprinzi zâmbind la un status post-despărțirii a unui om pentru care ai ajuns la limita obsesiei într-o viață anterioară. să-mi stea în fire să mă bucur pentru necazul altuia? să mă simt răzbunată că poate simte acum ce-am simțit și eu? sau poate acum simt că am ajuns într-un echilibrul al simțirii, în care nimeni nu mai e dator cu nimic?

cică-i spune karma.

ne va duce valul

am avut senzaţia aia că bat la o uşă în spatele căreia se găseşte un zid. din când în când mă mai plimb pe coridorul ăla şi bat timid. după o mică-lungă aşteptare, se mai întâmplă să mă regăsesc cu părul răvăsit, cu un strop de sudoare alunecând spre tâmplă, cu pumnii înroşiţi şi cu picioarele obosite. cred că am şi răguşit. dacă mă întrebi ce s-a întâmplat, nu ştiu. ce-i o secundă în care-ţi pierzi cumpătul, direcţia, sufletul şi tot ce susţine amestecătura asta de apă şi lut într-o singură bucată?

inspiraţie

N-ai avut de ales?

deciziiN-am avut de ales. Ce înseamnă de fapt expresia asta?

Îmi plutesc simultan zece răspunsuri pe deasupra capului care au un punct comun. Există prea puţine cazuri în care chiar nu ai de ales.

În general, se alege varianta cea mai simplă şi comodă, stai frumos în cutiuţa ta, în zona de confort, ori pur şi simplu laşi pe alţii să ia decizii pentru tine. Alegi să nu alegi. Şi apoi ridici frumuşel din umeri şi spui că n-ai avut de ales. Simplu, nu?