in a manner of speaking

cenușiul de-afară mi-l încălzesc în bluza mea lălâie; pusciferium mă hrănește pe cale auditivă și eu îmi zâmbesc de parcă azi ar fi ultima zi de fericire. și de-ar fi, ce?

citeam pe undeva și-am auzit lucrul ăsta din multe părți – mă, noi ăștia de scriem și avem bloage, părem niște tristomani fără seamăn, pe motiv să avem chef de scris și analiză numai când ceva nu-i tocmai în regulă. și-așa, după o citire pe diagonală, am putea trage concluzia că suntem niște plângăcioși cu nevoie de atenție și compătimire.

așa, ca să rămână consemnat în istoria mea neimportantă, neinteresantă și mai multe ne-uri – azi îs fericită. azi îs bine, după un lung somn odihnitor și-o cafea țapănă.

ce dacă simt că fisurile se lărgesc în prăpăstii? ăsta e cursul firesc. să dansăm, zic, pe margini de prăpăstii și să cântăm cât de țin plămânii în picaj. zburăm, da?

cheers darlin’

îmi beau vinul cu aceeași cană de împrumut din care-mi beau și cafelele de peste zi. vinul meu are culoare de scrisorar. și-același gust. și-același efect sărat.

dacă-aș mușca din mine acum, s-ar răstogoli bulgări de sare pe podea. o iarnă încremenită printre fibre. un firicel de râu amar gâlgâie prin vene.

azi mi-s musafir la mine-n casă. acasă. cu inele încă pe degete. musafir.

ți-aș îndesa pe gât toate cheile.

walk

detest telefonul fără fir și incapacitatea de a spune ce simți, ce crezi, ce vrei. încep să detest subînțelesurile și metaforele. discursurile pe după cireși. vânătoarea cu nșdemii de arme complicate, când cea mai simplă și eficientă cale o reprezintă propriile mâini, glas, privire și postură.

cumva reușesc să primesc mereu ceea ce vreau. marea problemă este că cer lucruri pe care nu mi le doresc și despre care îmi aduc aminte cu dificultate. mă întreb cum naiba am ajuns în situația asta. iar. îmi iau lopățica și încep a săpa în memorie, până dau de momentul cheie. și-atunci mi-aș căra lopeți în figură, până-aș reuși să-mi fac din nas poster.

lizule, știi că eu nu promit. și ție ți-am promis. n-am uitat. o îmbrățișare de 519 km.

când mi-am dat seama că-s învăluită de aceeași mică nemulțumire care-mi ține de cald de mai bine de un an a fost ca și cum m-aș fi trezit brusc dintr-un somn bolnăvicios. era într-o luni. și n-am mai lăsat pe mâine. baby steps.

când vrei să spui. și nu ai cui.

shoot me down

asociez cafelele de dimineața cu oameni pe care i-am iubit cu o viață sau o seară înainte. când mi-e dor, reeditez cafeaua cu lapte neîndulcită, iar când mi-s amară, apare omul potrivit care-mi oferă cafea cu miere.

încerc să nu mai uit de mine, să nu mă mai uit în dorințele sau planurile altcuiva. fug mâncând pământul la simpla senzație de a fi absorbită în gândurile cuiva. zâmbesc la gândul de joc frumos, în care ne căutăm numai ca să ne pierdem.

exersez. să-mi dau voie să fac ce vreau, când vreau, renunțând în a cântări totul în corect și incorect, bine și rău. mai învăț să spun nu și nu vreau, fără să caut o motivație sau explicație care să pară mai ușor digerabilă.

metal and dust

metal and dust

“semnele ălea nu vor să zică nimic.”

aș vrea să spun că experiența ultimului an sau a ultimilor ani m-a învățat ceva. că am devenit mai înțeleaptă, mai luminată, că am înțeles ceva din toate întâmplările și că m-am transformat într-un om mai bun sau cel puțin mai conștient de-o direcție sau sens.

din păcate, nu pot spune nimic care să reflecte un vag aspect pozitiv. îmi dă cu minus, pe toate aspectele. sunt în cotradicție cu mine și cu cine credeam că sunt sau aș putea fi. cea-mai-bună-versiune-a-mea nu o mai văd ca fiind realizabilă, ci mai mult o utopie.

nu mai sunt întreagă și conștientizez că trebuie să exist astfel.