just wanna be yours

am obosit. am obosit. am obosit. îmi fug rândurile prin faţa ochilor.

ascult un refren, destul de nepotrivit cu starea de spirit, cu starea de fapt, cu orice. parcă-i din altă lume. just wanna be yours sună dulceag, ca un basm cu turtă dulce.

am citit subiectele care s-au dat elevilor de clasa a IV-a la limba română. cred că m-apuc de citit basme, am eu unele acasă care-mi plăceau. cerinţele, în schimb, mi s-au părut că testează atenţia şi logica, mai puţin cunoştinţele de limbă.

cică vin ploile torenţiale şi în mine şade un pitic care vrea undeva, oriunde, dar nicăieri cunoscut. măcar dacă mă simt stăină să fie cu sens.

şi ceva frumos.

Georgi Petrovarta lui Georgi Petrov

Advertisements

true sorry

mi-e cea mai dragă vreme – între. între soare arzător şi nori grei de ploaie, între tunete îndepărtate şi-o adiere uşoară. mi l-am regăsit pe ibrahim la vreme de nevoie de boost de energie, ce m-a ţinut trei hopuri şi-apoi am căzut în melancolie de păreri de rău. ieri mi-am dat degetele pe răzătoare şi mi-am înmulţit numărul zgaibelor ce-mi şad mândre pe trup. mno, le mângâi şi le alint în straturi, asta când nu uit de ele. numa’ de-ar uita şi ele de mine.

de curiozitate de cine-am fost până mai azi, m-am luat la lecturat pe diagonală şi-am găsit poveşti cu cafele cu lapte şi ceaiuri aromate, mi-am regăsit oamenii dragi, supărările şi bucuriile. am râs teribil de modul în care reuşesc câteodată să-mi redau nimicurile vieţii. cred că-aş reuşi să exprim prezentul prin frânturi deja scrise. că suntem replici, trăim varianta unei variante a unei variante.

september

o mână de tunete şi-o adiere de vânt mi-au alungat piticii gălăgioşi din faţa ferestrei. când mi se termină muzicile, rămân legănată în ritm de copaci verzi şi plini de flori de tei. diverse organe-mi comunică, prevăd şi prevestesc prin cod de apăsări şi înţepături. ho, c-am înţeles, potol.

verile mi-au fost mereu a aşteptare. cum necum, vara asta vrea să-mi fie altfel. a faceri şi desfaceri.

sixteen saltines

îmi vine aproape să plâng de dor de-un film. dar nu orice film. un film din ăla care să mi se lipească. tot spionez programul cinematecii române, mai notez un film, o oră, ca să-mi găsesc notiţa fix când începe filmul sau după. mno, filmule, eu te aştept.

noaptea asta-i închinată muzeelor şi parcă-aş vrea să merg şi să colind. numa’ că nu ştiu dacă-aş face faţă mulţimii de oameni cu acelaşi chef de colindat ca mine, cu care să mă intersectez, să ne ştergem unii de alţii şi eventual să ne respirăm unii altora oxigenul. am salvat totuşi programul, pentru a folosi informaţiile pentru zilele şi lunile ce vor urma. aşa-mi zic eu, dar cine ştie?

penny dreadful parcă-mi place. şi pentru că-mi place îmi tot vine să-i comentez toate scăpările. păi dacă un personaj îmi apare cu dinţii stricaţi, de ce peste un episod are dinţii perfect aliniaţi, drepţi şi buni de reclamă? unde mai pui că am şi prins drag de personajul respectiv care are apariţie de două episoade. da, mă, nici n-am apucat să exploatez dragul de el prea tare, c-a crăpat. aproape la propriu crăpat. şi-am rămas ca un copil bosumflat, fără jucărie. io zic totuşi că o să urmăresc serialul în continuare, că mi-s foarte curioasă de amestecătura aia de personaje. şi-mi mai clătesc ochii cu eva green.

întruna

ploaia de azi a creat pentru mine mediul propice pentru… a munci cu drag şi spor! no, serios. nu credeam că o să fiu aşa fericită şi că o să-mi fugă degetele pe tastatură aşa vioi într-o zi atât de mohorâta. secretul constă mai mult în faptul că m-am bucurat de linişte aşa cum se poate bucura numa’ un om care are sub geam un loc de joacă, populat de obicei cu cei mai gălăgioşi copilaşi.

asta şi probabil că până-n cinci aveam deja două căni de cafea la activ. în dimineaţa asta parcă şi cafeaua a fost mai neagră. şi mi-a fost dor. tare dor. mai ales de mâţ.

until the morning

azi m-am mişcat în ritm de ardelean, de nici cafa n-am reuşit s-o gat pân’ la ora asta. încerc să-mi pun în ordine nişte idei, să-mi fac nişte socoteli, da’ parcă-mi scapă totul printre dejte. mi-e frig şi-aş mânca îngheţată. plănuiesc să mă împrietenesc cu agenda botezată fără pic de imaginaţie 2014. când e rost de şuturi, tre’ să găsim şi paşii ăia de duc înainte.

am şters un paragraf şi nici nu-mi mai vine a scrie altele. că-s idei care n-au legătură cu nimic, da’ parcă au legătură cu totul. îs aşa la voia întâmplării că n-au relevanţă nici împreună, nici separat. ori, pe cin’ să intereseze?

ps. m-a emoţionat neaşteptat de tare un tablou viu c-un nene cu barbă albă şi pălărie uzată, care venea din treaba lui, c-o coasă în spate pe fundal de verde crud.

şi vulpea. şi barza-n cuibul ei. şi-atâtea peisaje de-o frumuseţe sufocantă. şi-atunci simţi şi vezi că e ceva, cineva.

şi te simţi recunoscător că ai ochi şi-o inimă care bate.

2014

resistance is futile

când mă loveşte nemulţumirea şi mi se instalează drăcuşorii, ăştia micii iau cu asalt tăte planurile. nu există loc în care să-mi arunc privirea fără a găsi ceva care să mă nemulţumească.

***

citesc un articol care anunţă un superconcert –  drăcuşorii mei încep să se foiască, să cârcotească. zic, hai, să nu îi bag în seamă. mă întorc la articol. văd că e semnat. mă bucur în sinea mea, că nu-i totuşi un articol din ăla semnat duios şi vag “redacţia”. 😀 dau un sărci, îl găsesc pe domnul autor. zic, mă, nu-i ceea ce aşteptam. eram pregătită să găsesc o faţă de waana be jurnalist de douj de ani care-şi scrie articolele având două surse de inspiraţie – tovarăşul gugăl şi biblia wikipedia. dar, iată, domnul nostru e om în toată firea şi pare să ştie cu ce se mânâncă ceea ce trebuie mâncat.

articolul ăla nu spune nimic nou faţă de ce se scria în urmă cu şapte (şi/sau doi) ani. ba chiar formularea este aceeaşi. cuvât-cu-cuvânt, în special povestioara aia cu rammstein, care pare a fi preferata tuturor.

***

marea problemă a omenirii de după 1 mai este vama veche. că e, că nu e aceeaşi. că beţivi, că drogaţi, că pişat. că băutură ieftină făcută poştă. că evadare din cotidian. lumea scrie şi mânâncă kilometri de rahat pe tema asta, în fiecare an. ba unii reuşesc să mânânce şi-o pâine de pe urma acestui non-subiect.

addicted to you

a apărut (încă) un filmuleţ care ne spune (sau vrea să tragă un semnal de alarmă!) cât de alienaţi devenim din cauza tehnologiei, că-n loc să mirosim o floare şi să căutăm comunicarea directă, cu privit în ochi şi bâlbâieli timide, dar simpatice, noi stăm frumuşel non-stop cu ochii şi creierii în calculatoare şi smârt-phoane. şi uite cum trece viaţa pe lângă noi, şi domişoara care ar fi putut să ne fie soaţă trece pe lângă noi, în vreme ce noi căutăm disperaţi o adresă cu gugăl maps, că ne-am rătăcit ca idioţii. l-am urmărit până la final, curioasă să aflu până-n ce pânze mere cu exagerarea. se duce tare de tot, sejur gratis între pânze virtuale. mă amuză faptul că a devenit viral şi mă amuză toţi cei care-l distribuie şi mai fac şi câte-un comentariu din ăla “off, uite cum a ajuns omenirea, ne robotizăm, off”, oftatul fiind, cum altfel, decât din taste, din spatele unui calculator. bre, pe mine să mă scutiţi. ipocriţilor.

şi-acum liber la aruncat cu roşii. dar să fie bio.