Fâsâie-n ibric

Dorm somnul lung şi trăiesc netrăitele de parcă-ar fi; dar cin’ să fie? O oboseală lipicioasă şi dulce mă însoţeşte peste tot. Beau cafea prea puţină spre deloc din lene şi din deconectare bruscă de la zilnicul meu. Sunt o încâlceală de dependenţe, tabieturi şi comod spre monoton. Verile mele sunt o înlănţuire de aşteptare, un poate şi-un vedem. Le port inert, în mine, cu mine, visând tainic la foc. Ăl de purifică, transformă, ne face scum şi-apoi ne dă şuturi spre viaţă, re-uatevăr. Vara asta am să mă-ndrăgostesc, cântă la unison diverşi. Trăiţi-mi voi şi vara mea, eu mă trezesc la toamnă.

Advertisements

Blah, blah, people emergency, blah

Oameni care nu te vor şi te resping politicos, zâmbitor, cu promisiunea unui poate. Vedem-ul lor l-ai folosit de-atâtea ori, c-ar fi stupid să nu-i pricepi înţelesul. Oameni care te vor cu punct. Şi uneori cu semnul exclamării. Brusc, năucitor şi mai ales nefiresc. Ducă-se. Oameni care te vor, dar te uită sau se uită. Oameni care te vor doar când sunt jos, pe jos, în groapă, pe-o margine, pe-o muchie. Şi-n rest sunt fericiţi şi ocupaţi. Oameni care te vor cum eşti tu, când eşti tu şi uneori când eşti şi alţi oameni. Oameni de-ţi spun salut la început şi pa la sfârşit. Oameni care nu.

Home? Home.

Am regăsit locul ăsta pe care l-am lăsat pe jumate mort, gri, trist, amorţit şi aproape făr’ de oameni forfotind a drame, a oameni mai vechi sau mai noi, mai dragi sau mai putin dragi, dar tot dragi, cum s-ar spune. Explozii de emoţii, furtuni, lacrimi în taină, lacrimi la concerte, scrâşnit din dinţi, acreala-mi caracteristică pe termen scurt şi foarte scurt. Mi-am plâns dorul scurt şi-n câmp deschis cântând la unison cu sute de suflete că nu pot trăi fără tineBa pot, da-i rău tare. Mi-e ciudă că încă mi-s mărul discordiei în întâmplări ce nu mă privesc. Mi-e puţin aiurea să plac încă oameni care nu mă plac. Profit de pelerina invizibilă, care-mi eşti, chiar fără să ştii.

Marţi, 13

Îmi e dor. Şi simt că mă repet. Şi că dacă mai spun o dată, cu voce tare, va suna fad. Dar e… dor. Doare. E senzaţie de viu… Mă bucur că te am pe tine, să-mi fie dor. Mă simt stângace.

Mi-e ciudă c-am ratat îmbrăţişarea sufocantă, din motive de grabă românească şi de căruţaş cu zel… O să visez la ea în fiecare noapte până când o să ne sufocăm, la propriu, într-o îmbrăţişare de urs.

Visez la stare de vacanţă, cu prea mult timp, prea multe filme şi prea mult noi. Cu întors de pe o parte pe alta, la sincron, cu plutit pe apă liniştită şi cu miros de ulei parfumat.

Enter title here

Îmi e ciudă de mor când las timpul să treacă pe lângă mine, crezând, sperând că o să facă doar un mic ocol şi apoi se va întoarce la mine spăşit, dând din coadă. Şi mă ia cu fierbânţeală şi agitaţie şi eventual cu dureri de cap, de-mi vine să rup lumea în două, dar lumea stă liniştită şi îşi vede de-ale ei. Simt cum lucrez împotriva mea. Şi nu-mi place de mine aşa.

Ieri a fost cu dureri şi stări de bine. A fost ciudat şi cu zâmbete. A fost şi-un pic trist, că altfel n-ar mai fi povestea mea. Ieri am promis, fără să-mi dau seama. Şi am realizat fix când era să o comit a doua oară. Mno. A fost haios.

Mă simt conectată şi deconectată, în acelaşi timp. Simt iţe invizibile şi prietenoase şi totuşi parcă plutesc nesusţinută, ne-nimic. Când o să mă dezobişnuiesc oare să mă zbat între extreme? Când o să-mi dau seama că echilibrul pe care-l caut e acolo, şi aş putea să-l prind de urechi doar dacă m-aş linişti o secundă şi-aş trage aer în piept şi-aş repira… liniştit, egal.