mi-a fost drag să văd acum vreo două zile, într-un parc din apropierea unui liceu, cupluri îndrăgostite de tineri la cămaşă albă, cu rucsacele parcate alături de ei, pe băncuţe. mi-am adus aminte cu drag de vremurile în care relaţiile însemnau orele de după cursuri, petrecute pe o băncuţă în parc, pe faleză sau în vreo cafenea, la o ciocolată caldă, ore care nu erau niciodată suficiente pentru a ne sorbi din priviri şi a ne pupăci minute în şir. am observat că tinerii liceeni par a avea lipici pe buze. și-apoi, când porumbeii nu sunt unul lângă altul, apar mesajele înfrăcărate, pline de dor şi patimă, trimise în mijlocul rezolvării temelor la mate sau chimie. cea mai mare dramă, la vremea respectivă, aşa cum buna mea prietenă a ţinut să precizeze este refuzul părinţilor de a ne da permisiunea de a ieşi afară. atunci începea furtuna de reproşuri aruncate asupra lor: voi staţi în calea fericirii mele, cum să nu-mi daţi voie să ies să-l văd pe alesul inimii mele, nu vedeţi că mă topesc în casă de dorul lui? da, avem impresia că suntem juliete şi că toate poveştile de dragoste au fost scrise cu gândul la noi. era vremea în care ne ofeream porcuşori de pluşi şi ne promiteam iubiri eterne. acum am crescut şi se pare că am devenit nostalgică, parcă-s o babă! dramele sunt altele şi iubim mai… raţional. îndemnul meu este să ne permitem, măcar din când în când, să iubim pătimaş, aşa, ca-n adolescenţă!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s