vorbește-mi… am atâtea să-ți spun

vorbeste-mi

vorbeste-mi

În cazul anumitor despărţiri, se observă că tocmai cel care a dorit ruptura va fi dezechilibrat, va cădea în depresie, recurgând la acte disperate, deoarece plecarea celuilalt îl obligă să se întoarcă la propria imagine negativă… Sau poate va lega numaidecât o altă relaţie…

Ce confuzie uneori, când unul îl iubeşte pe celălalt şi este iubit la rândul lui, dar totul se petrece într-un soi de neînţelegere totală, o lipsă absolută de cunoaştere a nevoii reale. Şi deşi e dramatic, aproape că e inevitabil. Pur şi simplu aşa stau lucrurile.

Fericirea e în acelaşi timp o stare efemeră şi permanentă. E efemeră atunci când o întâlnim – uneori trecem prin ea atât de repede, încât nici nu ne dăm seama că există. Permanentă, deoarece se află peste tot, în stare de potenţialitate, ca oxigenul în aer.

Dacă nu ştii ce să faci cu mâinile, prefă-le în mângâieri.

Vom vedea cum un cuplu se caută, se găseşte, se formează, se descoperă, se exersează, se confruntă, uneori se dezice, se contrazice, se rătăceşte, pentru ca alteori să-şi descopere identitatea, poate chiar să şi-o depăşească.

Când sunt bosumflat şi tăcut înseamnă că cerşesc ceva vital, dar sunt gata să refuz dacă tu te-apropii, şi sunt gata să strig dacă tu nu înţelegi.

Amândoi doresc ceva (uneori acelaşi lucru), dar vor pune piedici (unul sau celălalt) pentru a da de înţeles că numai unul din ei o doreşte. Ca şi când zidul ar fi necesar, va fi de-ajuns ca unul dintre ei să-l înalţe, căci celălalt îl va întreţine.

Darul pe care ţi-l fac… mi-l fac chiar mie. „Trebuie să-ţi placă ceea ce îţi dăruiesc, căci îmi face atâta plăcere să te văd fericită.”

„Simt o nevoie nesecată de semne de iubire, de mângâieri, deoarece nu lasă niciun fel de semn în mine. Nu-mi amintesc decât de refuzuri. Trebuie să mi se spună mereu aceleaşi cuvinte, căci nu-mi amintesc deloc cum sună. Şi totdeauna simt nevoia unei priviri, căci nu-mi aduc aminte decât de cele pe care ţi le-ai întors de la mine…”

Limbajul este o încercare de reconstruire a unui adevăr neterminat, de-a înjgheba un mesaj din care va lipsi totdeauna cel puţin un înţeles dintre toate înţelesurile posibile.

Reproşurile şi lamentaţiile nu sunt decât partea vizibilă a icebergului. Ceea ce rămâne ascuns, dedesubt, e suferinţa, dezamăgirea, frustrarea şi lipsa.

Terorismul începe odată cu întrebările, mai ales atunci când cel care are multe de spus tace, iar cel care vorbeşte nu spune nimic.

Dacă vorbeşti prea mult despre mine, nu mă mai aud.

Dintre toate înţelesurile posibile, vom alege să-l auzim tocmai pe-acela care se apropie cel mai mult de zona noastră de toleranţă scăzută. Cuvintele-ecran vor împiedica realizarea schimbului verbal. Ele nu vor face decât să le confirme celor doi parteneri că nu pot deveni apropiaţi, că nu se pot înţelege tocmai în acele privinţe în care fiecare are cea mai mare nevoie de-a fi auzit şi acceptat.

Chiar şi atunci când vorbeşte, continuă să tacă.

(…) paradoxul de a nu putea accepta suferinţa pe care i-o provocăm fiinţei iubite.

Deteriorarea profundă a relaţiei începe atunci când absenţa anumitor afinităţi e mai importantă decât afinităţile existente.

„Toate relaţiile mele se bazează pe teama de-a dezamăgi, că persoana de alături o să-şi dea seama că nu sunt ca ea… şi prin urmare să mă lase.”

Miracolul comunicării într-o întâlnire e să spui tocmai ceea ce încă nu ştiai despre tine însuţi. Ceea ce fiecare dintre parteneri presimţea şi se va vedea acum prin enunţul însuşi.

„Aş voi atât de mult să-mi înţelegi sentimentele profunde, ceea ce trăiesc eu acum, chiar dacă tu nu trăieşti toate acestea, chiar dacă te simţi rănit că eu pot gândi astfel…”

„Ne ratăm, acţionăm în contratimp, nu ne regăsim. Când unul vrea să vorbească, celălalt nu ascultă. Când unul zâmbeşte, celălalt se întristează. Şi declaraţiile prosteşti de „Te iubesc”, care încep cu Eu. Parcă uneori s-ar potrivi mai bine să spui „Eşti iubit”. Fără ca vreodată să mai pomeneşti despre tine la persoana întâi.” (Cântec de P. Tisserand)

Discuţiile de clarificare, ce îndeplinesc funcţia unor adevărate „purgaţii”, sunt uneori necesare pentru a evita intoxicarea, poluarea relaţională ivită de pe urma vieţii în comun.

Când prezentul ne trimite la trecut, încercăm fie să ne oblojim rănile nevindecate, ce-au rămas prea mult timp deschise, fie să le zgândărim, să le scărpinăm, să le întreţinem, ca să ne justificăm nefericirea.

„Şi astfel începe o căutare disperată şi neostoită. Iubirea ce-ncearcă a-şi demonstra existenţa demonstrează doar că nu mai e iubire.” (Claude Roy)

Să distrugi puţin câte puţin imaginarul pentru a cunoaşte ceva mai bine realitatea celuilalt, ca şi pe a ta, e o cale laborioasă, tristă şi frumoasă ca viaţa însăşi. Tristă deoarece misterul, necunoscutul mirific şi magia se împuţinează, frumoasă, deoarece e mai adevărată. Aceste experienţe trăite, bazate pe „să se spună tot”, dacă sunt şi reciproce, au drept rezultat o adevărată transformare a relaţiei de iubire.

În caz de conflict major, bărbatul fuge, refugiinde-se, deseori cu succes, în muncă, în muţenie, în boală sau într-o sinucidere reuşită.

„Iarba e totdeauna mai verde la alţii… până ce descoperi că-i vorba de gazon artificial.” (W. Schulz)

Dau din belşug mai ales ceea ce jinduiesc să primesc.

E dureroasă perspectiva de-a nu mai suferi, e foarte dureros să-ţi părăseşti suferinţa.

Aşa se joacă acest transfer pătimaş şi ambivalent. Te distrug ca să te posed. Mă distrug ca să mă păstrezi.

A se învinui unul pe altul era un fel de distracţie, o luptă împotiva plictisului şi-a înspăimântătoarei singurătăţi conjugale. O, veşnic aceleaşi reproşuri, o, lamentabilă distracţie în deşertul conjugalităţii.

„Neînţelegerea e specifică iubirii, deoarece iubirea e un sentiment prea vehement, care nu se poate exprima în profunzime. Cuvintele o rănesc. Reticenţa e necesară, trebuie să te înţelegi din două-trei vorbe. Ba uneori chiar pudoarea e împinsă atât de departe, încât nu se mai spune nimic, aşa că, fireşte, nu există niciun motiv ca neînţelegerea să se risipească vreodată.” (V. Jankélévitch)

„În căutarea adevărului, dificultatea e… că uneori îl găseşti!”

„Să-l înnebuneşti pe celălalt stă în puterea oricui. Miza este exterminarea, moartea psihică a celuilalt, în aşa fel încât să nu poată scăpa de iubire. Să nu mai poată trăi prin propriile lui puteri, nici gândi, nici simţi, nici dori să-şi amintească de el însuşi şi de ceea ce îi aparţine de drept.” (Pierre Fedida)

Idealizarea celuilalt poate deveni o legătură mai puternică decât toate mecanismele de apărare a câmpului conjugal, când partenerii îşi atribuie unul altuia sentimentele urâte pe care nu vor să le recunoască în ei înşişi, sau îl prefac pe partener într-o persoană extrem de bună, luând asupra lor toate aspectele negative.

Ceea ce presupune să te poţi redescoperi pe tine, iar uneori să te descoperi pur şi simplu în domenii neexplorate (afectivitate, sexualitate, agresivitate…) şi mai cu seamă să poţi împărţi, „să comunici, să-ţi deschizi inima, să devii accesibil, să-ţi dezvălui gândurile” prin intermediul schimbului a ceea ce trăieşti, a ceea ce simţi.

„Vai celui care a crezut că poate schimba viaţa (sau pe celălalt). Va păstra pe veci în suflet o frustrare de nepotolit.”

Muţi se întreabă cum ar putea obţine echilibrul între dezvoltarea personală, libertate, independenţă, deschideri şi interacţiuni privilegiate în cuplu. Dificultatea acestui demers: să te schimbi împreună cu celălalt, fără să vă dezacordaţi, fără ca numai unul singur să fie motorul, să vă schimbaţi progresiv, influenţându-vă reciproc şi continuând să vă ascultaţi unul pe celălalt.

„Contactul înseamnă aprecierea deosebirilor.” (F. Perls)

Să te alături mai curând decât să te legi, iată care ar putea fi demersul.

Libertatea sentimentelor trece prin libertatea cuvântului, oricât de dureroasă ar fi ea. Legăturile inimii nu sunt de ajuns pentru a ţine împreună două persoane… Mai e necesară şi comunicarea asupra spaimelor şi dorinţelor.

Nimeni nu se poate destăinui în profunzime dacă interlocutorul nu favorizează, prin ascultare, schimbul ce se poate realiza la diferitele niveluri ale exprimării unui mesaj. În mod special, să încercăm să depăşim nivelul faptic (anecdota – ce s-a întâmplat?) pentru cel al experienţelor (viaţa, sentimentele, emoţiile mele) şi al imaginarului (la ce anume mă trimit spaimele, dorinţele, fantasmele mele?), dar şi în favoarea nivelului de rezonanţă (ce ecouri stârneşte povestea mea în trecutul tău?).

„Vorbind cu tine, încep să înţeleg mai bine ceea ce sunt; eşti ca un martor.”

„Mi-e greu să mă ascult pe mine însumi, simt nevoia unei amplificări. Faptul că mă asculţi îmi îngâduie să mă aud mai bine.”

Dificultatea nu stă în a vorbi, ci în a fi auzit.

Pentru mine, femeia este în mod esenţial Celălalt. Adică cineva care ne obligă la depăşirea credinţelor limitate, a certitudinilor prea bine instalate, a lucrurilor iremediabil închise. Celălalt: cel susceptibil de a trezi, cu sau fără voie, acel ceva de „neconceput”, care-n acelaşi timp poate părea „de nepotolit”.

iubiri adolescentine

Iubiri adolescentine

mi-a fost drag să văd acum vreo două zile, într-un parc din apropierea unui liceu, cupluri îndrăgostite de tineri la cămaşă albă, cu rucsacele parcate alături de ei, pe băncuţe. mi-am adus aminte cu drag de vremurile în care relaţiile însemnau orele de după cursuri, petrecute pe o băncuţă în parc, pe faleză sau în vreo cafenea, la o ciocolată caldă, ore care nu erau niciodată suficiente pentru a ne sorbi din priviri şi a ne pupăci minute în şir. am observat că tinerii liceeni par a avea lipici pe buze. și-apoi, când porumbeii nu sunt unul lângă altul, apar mesajele înfrăcărate, pline de dor şi patimă, trimise în mijlocul rezolvării temelor la mate sau chimie. cea mai mare dramă, la vremea respectivă, aşa cum buna mea prietenă a ţinut să precizeze este refuzul părinţilor de a ne da permisiunea de a ieşi afară. atunci începea furtuna de reproşuri aruncate asupra lor: voi staţi în calea fericirii mele, cum să nu-mi daţi voie să ies să-l văd pe alesul inimii mele, nu vedeţi că mă topesc în casă de dorul lui? da, avem impresia că suntem juliete şi că toate poveştile de dragoste au fost scrise cu gândul la noi. era vremea în care ne ofeream porcuşori de pluşi şi ne promiteam iubiri eterne. acum am crescut şi se pare că am devenit nostalgică, parcă-s o babă! dramele sunt altele şi iubim mai… raţional. îndemnul meu este să ne permitem, măcar din când în când, să iubim pătimaş, aşa, ca-n adolescenţă!

lanțul coliviilor

și-ncetișor, am apărut

după 5 minute de privit ca mâţa-n calendar şi întrebându-mă ce aş putea scrie în prima postare, uite-mă că am început să aberez aici.

găsirea unui titlu potivit şi care să mă reprezinte a eşuat lamentabil. primele două opţiuni erau deja ocupate, ca şi următoarele zeci, am observat mai târziu.

de ce lanţul coliviilor? pentru că melodia îmi e tare dragă.