twenty miles

în hora asta a mea nu prea se mai simte, se merge pe pilot automat și se vede cu ochi aproape închiși într-o conștientizare nedureroasă, cu buna credință că va trece. parcă-aș avea nevoie de-un cutremur și-mi vine să-mi gândesc toate catastrofele întru simțire, ca să realizez că nu-mi e dor de niciuna dintre ele. ducă-se.

citesc că lumea mai și suferă, mai și simte, citesc, că de vorbit nu prea vorbesc și mi se pare ușor ciudat și natural că lumea a continuat să fie lume, fără să iau parte.

Advertisements

in my head

zice wordpress-ul că nu am scris nimic, cu un semn al exclamării într-un pătrățel roșu. cer îngăduință, în timp ce tot scriu și șterg rânduri.

unele lucruri se uită. cer timp pentru reamintire. cine și încotro. desenez timid gânduri în niște direcții care mă privesc doar pe mine și simt frică ca un hău în stomac. inacțiune pentru evitarea dezamăgirii? de ce. amar de timp.

constat că îmi sunt cel mai mare dușman. cele mai multe piedici mi le pun singură și tot singură mă condamn. mă împiedic în nu-uri și uit de poate. se poate. încercările n-au omorât pe nimeni.

hai, permite-ți să încerci, măi, fată!

eclipsă

uit să zic la-mulți-ani-uri, încep conversații pe care le abandonez prematur, mă entuziasmez sincer și să sting pe la sfert.

invidiile mici și cuvintele ușor stâmbe sapă în mine și lasă fisuri. am o încleștare a fălcilor constantă, combinată-ntr-un vag miserupism.

evit ori amân cam orice seamănă vag cu o formă trăire. de la niște ochelari cu care să văd oamenii pe stradă, la plimbări de dragul pașilor și socializat de dragul oamenilor. vorbesc planuri pe jumate întru neconcretizare.

m-am suspendat și mi-am dat termen. trăiesc antiprimăvara și mi-o simt în cele două grade de la șase ale dimineții.

mi-e drag și-mi lipsești din gene, de pe palme, de pe umărul drept.

mi-s mută și ne-aștept.

nici nu mai știu când

fac cumpărături online ca să umplu nu-știu-ce-goluri. mai nou îmi doresc toate cărțile pământului, înghesuite în brațele mele întru mângâiere. visez să-mi organizez cândva biblioteca pe culori, să crape ocd-ul meu, de nu.

am făcut switch pe introvert și sper că un mănunchi de raze mă vor convinge că merită doi pași de partea cealaltă a ușii. sunt mai greu de convins, decât era bruce wills greu de ucis. conștientizez că-s un om un pic dificil.

exersez blândețea pe mine și încerc să fiu indulgentă. îmi permit zile nemachiate și somn de 15+ ore. am lapsusuri și deja-vu-uri. și stări vecine cu atacurile de panică, care mă fac să râd. I’m a strong, independent woman, băăăi, nu mă face pe mine un tremurat și nici transpirațiile reci de pe șira spinării.

I’m fine.

ghir enta

te pui sub semnul întrebării când te surprinzi zâmbind la un status post-despărțirii a unui om pentru care ai ajuns la limita obsesiei într-o viață anterioară. să-mi stea în fire să mă bucur pentru necazul altuia? să mă simt răzbunată că poate simte acum ce-am simțit și eu? sau poate acum simt că am ajuns într-un echilibrul al simțirii, în care nimeni nu mai e dator cu nimic?

cică-i spune karma.

sleep don’t weep

banalul n-am mai scris demult. câteva luni (au trecut luni?) liniare, moi și gri, urâte pe alocuri, cu încleștat de dinți, cu scos spini așa, bucată cu bucată, tratat cu spirt din ăla care ustură și câte-o peliculă de salivă care înmoaie tot, amintiri și dorințe și cât de pe dos pot ieși toate câteodată.

citesc la flo povești frumoase și da, subscriu la ce-a spus laura, flo are parfum de șișkin. șișkin de care mi-e teribil de frică. mă joc ascunselea cu el deja de prea multă vreme. m-am adunat, lipit, m-am descompus și compus la loc și tot mi-e frică de el.

aproape că-mi displace când sunt așa, toată o metaforă-n gândire și-n trăire și oftez și mă înciudez, pe ce, nici eu nu știu prea bine.

smoke and mirrors

smoke and mirrors

reflexii. întoarceri. recunoașterea în celălalt ca o reîntoarcere în timp cu zâmbet. m-am pictat în curcubeu, ca să-mi mai scot gri-petrolul din piele.

mi-s bine și nu prea știu a scrie.

drowning

ce faci? ce mai faci? ce-ai mai făcut?

am un blocaj de câteva secunde de fiecare dată când aud una din întrebările ăstea. răspund scurt bine sau same old, same old. ori încep să îndrug verzi și uscate despre serialele sau filmele pe care le-am văzut, cărțile pe care le-am mai citit.

ce fac, de fapt, nici eu nu știu. nu-i ca și cum mă simt pierdută în spațiu. nu, știu cât de cât unde sunt, văd cărarea pe care vreau să merg. direcția e bună, eu sunt bine, numa’ că-mi lipsesc… picioarele. pași spre. zero. nada. nimic.

din când în când simt că mă sufoc în marea asta de nimic. m-am suspendat. autosuspendat. n-am timp de nimic și tot ce mi-a mai rămas e timpul. mă întorc la sfântul pix și hârtie, care-mi ordonează câte-un pic existența.